Pornirea ceasului

de Benjamin Rosenbaum

 

 Agenta imobiliarã pentru Tãrâmul Piraþilor era bãtrânã. Dezgustãtor de bãtrânã. Greu de spus în cazul Babalâcilor, dar dupã cum arãta, pãrea sã fi trecut de Treizeci. Persoanele ca ea nu mai au pielea suplã dar, folosind uleiurile ºi pudrele potrivite, îºi pot ascunde majoritatea defectelor. Femeia din faþa noastrã nu se prea ostenise cu îngrijirea pielii. Avea riduri adânci în jurul ochilor ºi sprâncenelor.

ªi abordase ºi un stil Mãmicã: capot albastru, ºorþ cu volãnaºe, mãnuºi albe ca o gospodinã priceputã la toate. Dacã ai de gând sã goneºti prin pãrþile astea din Montana, etalându-þi sânii aceia mari ºi tremurãtori ca piftia ºi coapsele uriaºe, cred cã aºa trebuie sã-þi arãþi consideraþia.
A rostit ceva cãtre cineva aflat în partea din spate a furgonetei, dupã care a pornit grãbitã pe alee, îndreptându-se spre noi.

— Minunat loc, a exclamat ea. ªi zona e frumoasã.

— Uite, Suze, mãmica ta, mi-a ºoptit Tommy în ureche.

Respiraþia lui m-a gâdilat. L-am împins deoparte.

Era super, nu puteam sã neg asta. Stãteam sub prova de cincisprezece metri a galionului pe care venisem sã-l vedem. În jurul nostru, o flotã întreagã de cuirasate, goelete, fregate ºi cutere se lãfãia pe peluzele extrem de bine îngrijite ºi pe strãzile cenuºii ca oþelul. Majoritatea proprietãþilor erau închise, cu aºternuturile de gazon neatinse. Doar câteva pãreau locuite: peluze presãrate de aparate, excavaþii începute cu buldozere de mici dimensiuni ºi apoi abandonate, cu drapele de Bandã, Roi sau Familie fluturând pe arborele prova. Tunuri de apã ce ameninþau trecãtorii.
Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor ºi m-am apucat sã treier scame între degete.

— Deci sunt numai Nouari?

Doamna Trecutã de Treizeci s-a încruntat.

— Doamnã, îmi pare rãu, dar Legea anti-minoritarã din 2035…

— Mda, rasã, sex, vârstã aetialã, vârstã cronologicã, preferinþe stimulatoare sau origine naþionalã… cunosc legea. Dar cine altcineva ar mai dori sã trãiascã în Tãrâmul Piraþilor?

Doamna Trecutã de Treizeci a deschis doar gura, dar nu a scos nici un sunet.

— Sau cine ºi-o poate permite? a intervenit Shiri.

Se dusese glonþ la scara din frânghie ºi ajunsese deja la jumãtatea ei. Pantofii de culoarea cireºelor coapte au trecut dincolo de margine, cãutând pe pipãite copastia ce ocolea casa. Mâinile Doamnei Trecute de Treizeci au tresãrit într-un gest disperat de parcã încerca sã se prindã strâns de ceva. Aºa li se întâmplã Babalâcilor când ne cocoþãm.

— Eºti sãracã? a întrebat-o Tommy. De aceea te-mbraci aºa?

— N-o mai sâcâiþi pe Doamna, a mormãit Max.

Max este Optarul nostru ºi ia discriminãrile aetiale mai în serios decât noi ceilalþi. Plus cã-i mai simpatic decât noi. E ºi Pompat; are doar un metru ºi douãzeci înãlþime, dar cu muºchi bioprelucraþi ca un grepfrut. Trebuie sã mãnânce zilnic un kilogram de fripturã de soia tratatã cu medicamente doar ca sã-ºi pãstreze greutatea.

Doamna Trecutã de Treizeci ºi-a dus palma la ochi ºi a clipit puternic, ca ºi cum ar fi fost gata sã izbucneascã în lacrimi. Asta ar fi fost culmea! útia nu plâng aproape niciodatã. Nici mãcar nu ne purtasem urât cu ea. Am cãinat-o în sinea mea, de aceea m-am apropiat ºi mi-am strecurat mâna într-a ei. S-a crispat ºi ºi-a retras mâna. Adio cu înþelegerea ºi iertarea inter-aetialã.

— Sã aruncãm o privire la casã, am propus eu, vârându-mi mâinile adânc în buzunare.

— Galion, a zis ea printre dinþi.

— Galion sã fie.

Degetele i-au tresãrit într-o mudra1 deschizãtoare ºi galionul a coborât o schelã de îmbarcare. Frumoasã treabã!

Recunosc sincer cã eram toþi incitaþi. Exact de miºcarea asta avea nevoie Banda noastrã; cel puþin noi patru eram siguri de asta. Ne sãturaserãm sã trãim în ghetou – locuiam în trei case datând din secolul al XX-lea din Billings, într-o zonã „amestecatã ca vârstã“, înþesatã de Treiºpari, Paiºpari ºi Cinºpari care jefuiau totul. Vorbim de o populaþie afectatã de un blestemat de CDAS2; când îi lovise, virusul le blocase glandele pituitare ºi tiroide în poziþia deschis, lãsându-le sã trimitã în sistem tot ce acumulaserã. Nu mã refer doar la gigantism ºi la probleme de sãnãtate provocate de supradoze de hormoni de creºtere, testosteron, estrogen ºi androgen, administrate vreme de treizeci de ani. Sufereau mai mult din cauza problemelor sociale – criminalitate, violenþã, orgii, gelozii – ºi de autocompãtimire permanentã.

Era adevãrat, Max þinea la ei. Iar noi ceilalþi ne simþiserãm mãcar amuzaþi de viaþa dusã în ghetou. La petrecerile ocazionate de aniversãri, puteam oricând surprinde celelalte Bande cu adresa noastrã. Dar asta se întâmpla pe când eram acolo toþi opt, înainte ca Ogbu ºi Katrina sã fi plecat spre sud. Când eram opt, ne simþeam ca o Bandã completã – invincibili ºi suficient de puternici ca sã luãm pe oricine în râs.

I-am urmat pe ceilalþi în foaierul galionului. Console pentru videojocuri pe pereþi, piscinã sub podeaua transparentã ºi retractabilã din material superceramic. Tavanul – adicã puntea superioarã, aºa cred – era la cincisprezece metri deasupra ºi acolo se putea ajunge pe scãri din frânghie ºi parâme ce se legãnau. Pe o barã, un papagal flutura din aripi; pãrea viu, dar probabil cã nu era real. Am trecut prin douã despãrþituri. Nenumãrate locuri de dormit, dulapuri, rafturi, staþii de lucru, atât cu ecrane plate, cât ºi cu proiecþie pe retinã. M-am logat ca oaspete pe o staþie. Lãþime de bandã cât cuprindea. Asta îmi convenea. Mã pot îmbrãca precum un bãrbat agent de bursã din secolul al XX-lea, cu costum la douã rânduri ºi bretele, dar în realitate sunt montoare de metraje. (Nu se întâmplã prea des ca un Nouar sã aibã înclinaþii artistice; obsesia noastrã de a rezolva probleme ºi spiritul nostru dornic de concurenþã acerbã ne fac sã fim buni ca speculatori pe piaþã, jucãtori de noroc, programatori ºi biotehnicieni. Aºa ne-am câºtigat banii ºi reputaþia. Puþini dintre noi au rãbdarea necesarã pentru artã ºi nici nu manifestãm vreun interes faþã de domeniu.)

M-am delogat. Max se dezbrãcase ºi plonjase în piscinã… ori poate cã fusese gânditã ca o cadã uriaºã. Tommy ºi Shiri þopãiau pe o trambulinã, fãcând tot soiul de remarce obraznice. Agenta imobiliarã renunþase la încercarea de a mai convinge pe cineva sã-i asculte glasul piþigãiat. Se aºezase pe un scaun cu gel ºi-ºi masa o talpã cu palmele. Am intrat în bucãtãrie. O masã giganticã, o mulþime de scaune ºi perne de ºezut, un centru enorm de programare a hranei.

Am ieºit ºi m-am dus direct spre Doamnã.

— Nu existã plitã.

— Plitã? a clipit ea miratã.

Mi-am plimbat o palmã de-a lungul unei bretele.

— Îmi place sã gãtesc, am precizat.

— Gãteºti?

Mi-am simþit încordarea din falcã ºi umeri – m-am sãturat pânã peste cap sã aud cã Nouarii nu gãtesc – , dar apoi i-am vãzut ochii. Sclipeau de încântare. O încântare binevoitoare. Mi-a adus aminte de mama, care se extaziase odatã în faþa unor prãjiturele tari ca piatra pe care i le pregãtisem într-o dimineaþã de iarnã, pe vremea când locuiam într-un cartier sãrac din Maryland, iar vârsta mea aetialã era încã legatã de ceasul Naturii. Mama, ridicând rochia de mireasã în care plãnuise sã mã dea alesului meu, ale cãrei poale din dantelã mã gâdilau pe faþã. Într-o searã, pe când eram în colegiu, înãlþasem privirea de la masa de cinã în mijlocul unei fraze – îi vorbeam mamei despre Jobenul pe iepure, documentarul meu (o polemicã înfocatã pentru Emanciparea Sub-Cinciarilor; modul în care cibernetica avea sã-i scoatã din starea de dependenþã pe Prunci) ºi vãzusem în ochii ei cã încetase de mult sã mã mai asculte. Îmi dãdusem seama cã pentru ea nu eram un Nouar, ci cã aveam nouã ani. Pricepusem cã nu se uita la mine, ci prin mine, hãt departe… cãtre alt acum ºi altã eu: o Femeie. Cu globuri mari de grãsime numiþi sâni, atârnându-mi de pieptul celeilalte eu a mea; înaltã cât uºa, moartã dupã bãrbaþi ºi gata sã mã cãsãtoresc; un monstru masiv ºi sexualizat ca ºi ea, un uter pe picioare, o proto-Mamã. Ea o aºtepta pe Susan aceea, Susan-Femeia, care n-avea sã mai aparã vreodatã.

— Da, gãtesc, am zis, mutându-mi privirea de la ochii Doamnei.
Mi-am îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor. Aº fi putut s-o îmbrãþiºez, dar Max se scufundase în apã, iar Tommy ºi Shiri încercau sã se doboare unul pe celãlalt de pe trambulinã. Am ieºit.

— Am putea aduce un modul de plitã! a strigat Doamna dupã mine.
Un porumbel cãuta de mâncare pe peluzã. Era cam prãpãdit ºi agitat, indicii suficiente ca sã-l socotesc real. Am rãmas mult timp urmãrindu-l, apoi cercelul meu a bâzâit. Am fãcut mudra Acceptare.

— Suze? l-am auzit pe Travis.

— De ce întrebi? Cine crezi cã-mi poartã inelul?

— Suze, a dispãrut Abby.

— Cum adicã, „a dispãrut“?

— Nu mai rãspunde. Locatorul ei e scos din uz. N-o gãsesc nicãieri.

Când Travis devenea agitat, glasul începea sã-i scârþâie. Acum îi suna precum chiþãitul unui ºoarece prins în capcanã.

Mi-am privit afiºajul activ tatuat pe palma stângã. Travis era acasã. Am fãcut mudra pentru Abby. Nu mi-a apãrut nici o localizare.

— Rãmâi pe loc, Travis. Plecãm chiar acum spre tine.
Am urcat în fugã schela care ducea la bord. Max se îmbrãcase ºi-ºi ºtergea ºuviþele împletite cu un prosop luat din cuierul-pom din apropierea piscinei. Tommy ºi Shiri stãteau la o masã cu Doamna Agent Imobiliar, uitându-se la documentele afiºate pe ecranul din tãblia mesei.

— Trebuie sã plecãm. A apãrut o urgenþã personalã, am zis eu.
Max a venit imediat lângã mine.

— Stai puþin, vrem casa asta, a spus Shiri.

— Despre asta trebuie sã discutãm toþi, am zis.

— Ce-ar fi de discutat? s-a mirat Tommy. Este impresionantã.

— Este prima pe care am vãzut-o, am spus.

— ªi ce dacã?

Doamna Agent Imobiliar ne urmãrea cu o expresie bãnuitoare. Nu voiam sã spun cã Abby dispãruse. Nu de faþã cu ea. Nu în faþa atitudinii acelea de tipul „putem avea realmente încredere cã reuºiþi sã vã descurcaþi fãrã ajutorul unui adult?“, care emana din toatã fiinþa ei ca o duhoare. Mi-am scos mâinile din buzunare ºi le-am încleºtat în pumni.

— Sunteþi de-a dreptul ridicoli! am spus.

— ªi care-i urgenþa asta? m-a întrebat Max calm.

— ªtiu ce-ar spune Travis ºi Abby, a intervenit Tommy. Ei vor din tot sufletul o asemenea casã. S-o cumpãrãm ºi dup-aia o sã avem liber tot restul zilei.

— Putem merge cu parapantele, a propus Shiri.

— Travis ºi Abby nici mãcar n-au fost de acord sã-ºi ia casã, cu atât mai puþin una ca asta, am spus eu.

Am simþit pe umãr palma lui Max.

— Asta pentru cã încã n-au vãzut-o, a spus Tommy.

— Care-i urgenþa? a întrebat Max.

— O fi deraiat vreun tren ºi Suze trebuie sã se asigure cã-i prima care îl vede pe ecranul ei, a zis Shiri.

— Hai sictir, am spus ºi am ieºit din casã.

Tremuram de adrenalinã. Am urcat în maºinuþa noastrã de circ ºi am pornit motorul. Max s-a grãbit sã iasã dupã mine. M-am mutat pe locul din dreapta ºi l-am lãsat pe el sã ºofeze.

— Îi putem lua mai târziu, a zis el. Sau o sã vinã c-un taxi. Ce s-a întâmplat?
Am fãcut mudra lui Abby ºi i-am arãtat palma.

— Abby a dispãrut. Travis n-a vãzut-o ºi n-o recepþionãm.
Max a ieºit în stradã.

— A plecat azi dimineaþã devreme, cu aparatul ãla de fotografiat în alb-negru, pe care i l-ai dat tu. Voia sã facã niºte poze.
Am desfãcut ecranul plat din bordul aflat în faþa mea ºi m-am logat.

— Ãsta nu-i un motiv ca sã-nchidã locatorul. Sper cã n-a stat prin apropierea casei – un Nouar care se plimbã singur prin ghetou ºi face fotografii – închipuie-þi cum apare asta!

Am ieºit în vitezã din Tãrâmul Piraþilor ºi am suit rampa ce dãdea în I-90.

— Abby n-ar fi fãcut o asemenea prostie, a spus Max.
Nici el nu pãrea însã prea convins. Abby e cam impetuoasã, iar în ultima vreme mi se pãruse melancolicã.

— Sã anunþãm poliþia? a întrebat el, dupã o clipã de gândire.
I-am aruncat o privire criticã. Poliþiºtii sunt Babalâci; condiþiile de înãlþime îi fac pe Sub-Doiºpari sã nu fie admiºi în rândul lor, iar Adolescenþii sunt în general prea needucaþi ºi indisciplinaþi. Nici eu, nici Max nu aveam legãturi printre ei ca sã tragem ceva sfori.

— Aºteptãm pânã avem mai multe informaþii, am zis. Acum þine-þi gura ºi lasã-mã sã lucrez. Mergem spre casã.

Majoritatea oamenilor îºi închipuie cã materialele filmate de domeniu public sunt reprezentate de aceastã arhivã permanentã, universalã, uºor de consultat, care conþine tot ce se întâmplã, bine filmat, din toate unghiurile. Treaba celor din profesiunea mea este sã contribuie la perpetuarea acestei iluzii. În realitate, reþelele sunt surprinzãtor de incompatibile. Existã milioane de videocamere mobile ce rãtãcesc în jurul ºi în interiorul oricãrei aglomerãri urbane importante, dar au un procentaj ridicat de defecþiuni ºi date false, iar imaginile pe care le înregistreazã sunt neclare ºi cu granulaþie mare; le poþi face vizionabile doar cu ajutorul a numeroase reconstituiri algoritmice pline de imaginaþie. Existã, de asemenea, numeroase videocamere legate la net, dar deseori sunt ascunse în labirinturi încâlcite de aprobãri ºi protocoale. ªi mai existã miliarde de senzori de miºcare, receptori audio, detectori de locaþie ºi monitoare de date de trafic ce se adaugã amestecului, însã nu sunt bine corelate reciproc. Într-o duminicã dimineaþa, în doar câteva ore, un kilometru pãtrat din zona centralã a lui Billings genereazã suficiente date cât sã umpli toate calculatoarele ce existau în lume în secolul al XX-lea, plus toate bibliotecile cu cãrþi tipãrite pe hârtie din secolele anterioare. Cãutarea devine un adevãrat iad.

Dar eu sunt tare la asta. Aveam într-un fiºier de date suficient metraj cu Abby ca sã pot construi un copoi virtual de calitate, dupã care am creat vreo duzinã ºi i-am lansat în toatã reþeaua. Curând au început sã-mi soseascã rezultatele. Abby traversase strada în faþa casei noastre la 09:06 ºi-ºi decuplase locatorul; premeditat, mi-am imaginat eu, pentru cã nu existau erori de logare. La 09:22, se oprise sã mãnânce covrigei ºi tãiþei japonezi la un magazin de delicatese de pe Avenue C; fãcuse niºte fotografii în parc pânã la 09:56. Vorbise acolo cu o pereche de Cinºpari ºi primise ceva de la ei. Din cauza imaginilor cu granulaþie foarte mare, n-am putut vedea ce anume, dar am simþit cum mi se zbârleºte pãrul de pe ceafã.

De la 10:03, am pierdut-o; urcase cu un lift într-o bancã ºi dispãruse. În zona aceea din Billings existã o reþea de pasarele private ºi un tramvai aerian care sunt slab monitorizate. Am încercat o senzaþie de gol în stomac; dacã te strãduiai, aceea era o modalitate grozavã sã scapi de ochii urmãritorilor.
Am cãutat-o pe Abby la toate ieºirile pasarelelor ºi tramvaiului, cumpãrând pe sistemul de schimb o putere de prelucrare suplimentarã, pentru a rula mai rapid informaþiile. Cu toate acestea, nimic.

Max pãtrunsese cu maºinuþa printre turlele ºi aleile din Billings. Umbrele împestriþate ºi cenuºii ale clãdirilor din plastic translucid, metal ºi ceramicã se unduiau deasupra noastrã. Am privit oamenii care se deplasau pe jos prin coridoarele din jur, de toate vârstele, mãrimile ºi culorile. O bãtrânã mergea încet pe un trotuar rulant, exact deasupra noastrã; cred cã era o aetianã Nouãzeciarã, ceea ce însemna cã avea vreo sutã douãzeci de ani sau chiar mai mult. Pãºea încet, fãrã sã se precipite. Nu vezi aºa ceva în fiecare zi.

Am revenit la niºte metraje mai vechi pe care le aveam de la o petrecere aniversarã ºi am luat secvenþe în care Abby umbla. I-am construit un profil ergodinamic ºi l-am introdus în ogarii mei virtuali.
Bingo! La 10:42, Abby pãrãsise tramvaiul aerian, deghizatã. Cu pantofi cu talpã înaltã, trenci, sâni, coapse ºi umeri falºi – se dãdea drept Paiºparã. Arãta ridicol, ca o costumaþie de Halloween. Consultase o bucãþicã de hârtie pe care o scosese din buzunar.

Pânã la 10:54, ajunsese într-o zonã cu reputaþie proastã.

— Porneºte spre 30 cu Locust, i-am spus lui Max.

— Rahat! a fãcut el. Nu apelãm la poliþie?

— N-am deocamdatã nici o informaþie care s-atragã atenþia poliþiei. Nimic care sã dea de înþeles c-ar fi fost silitã.

— Deci avem nevoie de altfel de sprijin, a zis el cu un aer sumbru.

— Da. Am ridicat privirea de pe ecran. Poþi reuºi ceva?

— Cred cã da.

A fãcut câteva mudra cu o mânã ºi a început sã vorbeascã:

— Salut, Dave, cum îþi mai merge? Ascultã, omule…

Mi-am vãzut de ale mele.

Ultima imagine a lui Abby fusese la ora 11:06. Era împinsã cãtre o uºã de un Cinºpar uriaº. O þinea de un cot. Datele biodinamice culese de la câteva videocamere spitaliceºti aflate întâmplãtor în zonã mi-au confirmat cã avea pulsul ceva mai ridicat. Sã transmit datele acelea la poliþie? Ar fi dovedit ele cã Abby era victima unei constrângeri? De ce însã apelase la deghizarea aceea ciudatã ºi de ce se furiºase hoþeºte? Fusese o simplã aventurã? Ori o puteam bãga în bucluc?

Oare Abby cumpãra droguri?

— Parkhill cu 32, i-am spus lui Max.

Aveam degetele încremenite ºi mã uitam la acea ultimã imagine: Abby ºi gigantul care o împingea în beznã.

— Ne poþi întâlni la intersecþia dintre Parkhill ºi strada 32? tocmai spunea Max. La naiba, ºtiu, omule – tocmai de-aia am nevoie de tine.
Când am ajuns acolo, ne aºteptau cinci prieteni de-ai lui. Patru erau clar de la sala de forþã pe care o frecventa. Doi erau probabil Nouari sau Decari (unul brunet, celãlalt roºcat ºi plin de pistrui) ºi aveau o musculaturã mai impresionantã decât a lui Max, cu capetele cocoþate ca niºte nucºoare pe corpurile cât uºa. Ceilalþi doi erau Adolescenþi Pompaþi; pesemne Cinºpari sau ªaiºpari. Feþele cu trãsãturi slave ºi pãrul blond contrastau cu trupurile ce aminteau de canapele pentru patru persoane sau de frigidere industriale: aveau degetele de mãrimea braþelor mele ºi coapsele cât tot corpul meu. Nu vedeam soluþia pentru a-i vârî în clãdire.

ªi mai era un al cincilea: un Treiar Amplificat. O fatã cu braþe minuscule, care stãtea niþel mai departe de ceilalþi. Iar ei se temeau evident de ea. Urmãrea norii cu un ochi blând ºi cãprui ºi avea un zâmbet serafic. Celãlalt ochi era piatra preþioasã scânteietoare a unui conector cu razã laser, iar pe scalpul ºaten se vedeau sclipind ºi alte porturi ºi intrãri, printre cãrãrile dintre codiþe.

Max a oprit maºinuþa.

— Cine-i Treiarul? l-am întrebat.

 

S-a întors cãtre mine. Pãrea nervos, de parcã se temea cã o sã-mi bat joc de el.

— Sora mea, Carla.

— Cool, am zis imediat.

A coborât înainte sã spun ceva ºi mai ridicol, de exemplu: „E frumos c-aþi rãmas apropiaþi“.

Am deschis portiera din partea mea ºi am îngheþat… Carla se apropia în fugã de noi.

— Max! a ciripit ea ºi l-a cuprins în braþe, îngropându-ºi faþa în abdomenul lui.

— Ce mai faci, scumpo? a întrebat el, îmbrãþiºând-o.

Am aruncat o privire la afiºajul din palmã. Era alb. La fel ºi ecranul din maºinuþã. Puteam paria cã în preajma Carlei nu se putea înregistra nimic. Uneori puteai preciza unde apãreau Treiari sau Doiari Amplificaþi în imaginile publice, urmãrind zonele albicioase, petele micuþe ce sugerau defecþiuni inexplicabile, care-i urmau oriunde s-ar fi deplasat. Fãcusem odatã un documentar experimental despre Amplificarea Sub-Cinciarilor utilizând metrajele acelea albicioase. L-am intitulat Fii atent ce-þi doreºti; un soi de urmare rãutãcioasã peste ani la Jobenul pe iepure.

— Ia-mã-n cârcã! a spus Carla ºi Max i-a ridicat imediat trupuºorul pe umeri.

— Carla, ea e Suze, a zis Max.

— Nu-mi place, a anunþat ea.

Faþa lui Max s-a crispat de spaimã, iar eu am simþit cã-mi sare inima din piept. Am strâns portiera atât de puternic, încât unghiile mi-au intrat în cheder.

Carla a explodat în chicote de râs, dupã care a început sã sughitã.
— Glumeam! a spus printre icnete. Ce caraghioºi sunteþi voi!

Am încercat sã zâmbesc. Încet, Max s-a rãsucit cãtre uºã. Era o monstruozitate din oþel, de felul celor cu placã de acces biodinamic care-i guverneazã sistemul de securitate. Asemenea instalaþii ar trebui sã fie practic invulnerabile la atacurile cibernetice. Carla a fluturat din mânã spre ea ºi s-a deschis. Cei patru bãieþi-muºchi s-au bulucit înãuntru – abia aºteptau sã ajungã la Abby ºi sã se îndepãrteze de Carla – , iar noi trei i-am urmat, cu Carla tot în cârca lui Max.

Scara era întunecoasã ºi mucedã: mirosea a Adolescenþi, cu toate glandele ºi excreþiile lor, respingãtoare ºi acre. Majoritatea luminilor murale se stinseserã ºi singura porþiune care mai funcþiona în capul treptelor pâlpâia intermitent verde ºi roºu, astfel cã trupurile bãieþilor-muºchi ce urcau apãreau ºi dispãreau în staccato stroboscopic.
Pistruiatul a ajuns primul în dreptul uºii din vârf. Când a întins mâna spre clanþã, am auzit un geamãt prelung, urmat de o serie de icnete. Aproape ca niºte lãtrãturi. Iar apoi, ceva mai slab, un scâncet – un scâncet ascuþit ºi feminin – la fel ca sunetul scos de cineva torturat, cuprins de disperare.

Carla a început sã plângã.

— Nu-mi place!

— Ce-ai pãþit scumpo? a întrebat-o Max, cu glas temãtor. Ce-i dincolo de uºa asta?

— N-o întreba asta! m-am rãstit la el. Distrage-i atenþia, idiotule!

— Max, s-o fac sã disparã? a întrebat Carla printre hohote de plâns. Sã-i fac sã se-opreascã?

— Nu! am exclamat ºi eu ºi Max în acelaºi timp.

— Max, am spus pe cât de blând puteam, ce-ar fi ca tu ºi Carla sã vã duceþi la maºinuþã ºi sã jucaþi ceva frumos?

— Dar poate c-ar trebui sã…, a zis el, privindu-mã printre genunchii mici ºi tremurãtori ai Carlei.

— Acum! am strigat ºi am trecut pe lângã ei.
Pe sub uºã se auzeau gemete ºi gâfâieli. Bãieþii-muºchi s-au uitat agitaþi la mine. Am auzit lipãitul tãlpilor lui Max, care cobora treptele din spatele meu ºi începuse sã cânte „Picioruºe de paing“.

— Înãuntru! am ºuierat printre dinþi.

Cei doi Nouari supermusculoºi au împins cu umerii în uºã. Aceasta s-a deformat ºi a scârþâit, dar a rezistat. Dinãuntru s-a auzit un þipãt înfundat. Cei doi Adolescenþi Pompaþi s-au încordat, proptindu-se în perete, au îndoit genunchii ºi s-au ghemuit cu umerii sub fundurile Nouarilor.

— Gata… acum! a strigat cel mai solid dintre ei ºi au împins toþi patru în acelaºi timp.

Uºa s-a deschis brusc, iar bãieþii-muºchi au cãzut claie peste grãmadã înãuntru. Am sprintat peste trupurile lor, cãlcând pe fesa unuia, pe umãrul altuia, apoi pe alt umãr ºi am ajuns în camerã.

De pe un covoraº care imita o piele de tigru, întinsã printre gunoaie, doi Cinºpari uriaºi ºi goi puºcã au ridicat privirile spre mine. Pielea masculului era unsuroasã ºi plinã de coºuri; pãrul lãþos îi cãdea peste umeri ºi muºchii braþelor. Femela era þintuitã sub el, cu sânii gigantici atârnând de o parte ºi de alta a cutiei toracice slabe ºi genunchii încolãciþi în jurul coapselor lui. Între tufiºurile încâlcite de pãr pubian, o porþiune din penisul masculului se vedea ca o punte de unire, purpurie ºi umflatã.

— Pfui! am strigat, iar ei au cãzut pe podea ºi au tras blana de tigru deasupra. Unde-i Abby?

— Bunã, Suze, a rostit Abby sec de pe un fotoliu aflat în stânga mea.

Purta o salopetã albã ºi þinea în mânã un pix ºi un carneþel.

— Ce dracu’ faci aici? am þipat.

— Te-aº putea întreba acelaºi lucru.

A arãtat cãtre mormanul de bãieþi-muºchi care se ridicau în picioare cu expresii mirate pe feþe.

— Abby, dar ai dispãrut! am spus ºi am început sã-mi vântur braþele ca o marionetã. Locator… zonã cu faimã proastã… deghizatã… ne-am speriat… pfua!

— Ai de gând sã mã urmãreºti cu o armatã ori de câte ori o sã-mi închid locatorul?

— Da!

A oftat ºi a lãsat deoparte carneþelul ºi pixul.

— Îmi pare sincer rãu, le-a spus ea Cinºparilor, Oricum aproape cã-mi terminasem timpul. Vã deranjeazã dacã vorbim aici câteva minute?

— Da, a bolborosit femela.

— Haide, Abby, am intervenit. Nu se pot opri la jumãtate. Trebuie sã… ºtii ºi tu, sã termine ce… fãceau. Pânã nu terminã, creierii nu le vor funcþiona corespunzãtor.

— Bine, a admis Abby. În regulã, ã-ã-ã… mulþumesc.

Ajunºi pe scarã, am zis:

— Nu te puteai mulþumi cu un canal porno?

— Nu-i acelaºi lucru. Acolo totul e studiat ºi comercial. Voiam sã vorbesc cu ei înainte ºi dupã. Trebuie sã aflu… cum este.

— De ce?

S-a oprit o clipã pe scarã ºi am imitat-o. Mormãind, bãieþii-muºchi au ieºit în stradã, iar noi am rãmas singure în lumina stroboscopicã, verde ºi roºie.

— Suze, vreau sã pornesc ceasul.

M-am simþit ca ºi cum mi-ar fi azvârlit o gãleatã de apã ca gheaþa pe spinare.

— Ce vrei sã faci?

— O sã urmez tratamentele, a spus ea repede, de parcã s-ar fi temut cã o voi întrerupe. Tratamentele s-au îmbunãtãþit în ultimii ani; practic, nu existã efecte secundare. Au fãcut progrese ºi-n cazul sugarilor. Peste cinci ani, s-ar pãrea cã majoritatea pruncilor nu vor mai suferi deloc efectele de retenþie, aºa cã…

Ochii mi se umpluserã de lacrimi.

— Ce tot spui acolo? am strigat. De ce vorbeºti ca ei? De ce spui cã a fi ca noi este o stare ce poate fi vindecatã?
Am izbit cu pumnul în perete ºi m-a durut. M-am aºezat pe o treaptã ºi am izbucnit în plâns.

— Suze, a zis Abby. S-a lãsat jos alãturi de mine ºi mi-a înconjurat umerii cu braþul. Îmi place sã fiu ca noi… dar vreau…

— Chestia aia? am strigat, împungând cu degetul spre uºa de unde se auzeau din nou gemete. Asta vrei? Preferi aºa ceva decât sã ne ai pe noi?

— Vreau totul, Suze. Vreau toate etapele vieþii…

— Oh, toate etapele idioate, concepute de un Dumnezeu idiot, care ne-a mai dat ºi moartea ºi cancerul ºi…

Ea m-a prins de umeri.

— Suze, ascultã-mã! Vreau sã ºtiu cum este ceea ce-i acolo sus. Poate n-o sã-mi placã ºi atunci n-o s-o fac. Dar vreau sã am copii, Suze.

— Copii? Abby, ovulele tale au patruzeci de ani…

— Întocmai. Exact, ovulele mele au doar patruzeci de ani, iar majoritatea sunt încã viabile. Cine ai vrea sã aibã copii, Suze? Babalâcii? Lumea porneºte din nou la drum ºi eu…

— Lumea a fost minunatã! am zis ºi m-am smuls de lângã ea. Lumea a fost bunã!

Mucii ºi lacrimile mi se scurgeau pe faþã, drept în gurã, sãrate ºi lipicioase. Mi-am ºters faþa cu mâneca hainei de agent de bursã, lãsând pe ea o urmã lucioasã ºi îngãlatã ca de melc.

— Ne-a fost bine…

— Nu-i vorba despre noi…

— Uf, lasã prostiile! M-am ridicat brusc în picioare, prinzându-mã de balustradã, ca sã-mi menþin echilibrul. Ca ºi cum o sã trãieºti cu noi într-un galion având tunuri cu apã ºi vei merge la petreceri aniversare! N-o sã mai faci asta, Abby, nu te amãgi! O sã devii aºa! am gesticulat spre uºa de sus. Gelozie sexualã ºi economie de schimb sexual ºi înºelãtorie ºi exploatare reciprocã ºi monogamie serialã ºi divorþ ºi toate lucrurile nebuneºti ºi stupide…

— Suze…, a ºoptit ea.

— Gata, nu vreau sã mai aud nimic! am spus. Nu mai deschide subiectul! Dacã asta vrei, fã-o, dar atunci ne laºi în pace! Clar? Nu mai eºti binevenitã.

M-am întors ºi am început sã cobor treptele. Carã-te dracului!
Max mã aºtepta la piciorul scãrii. Nu mi-a plãcut felul în care se uita la mine. Am trecut pe lângã el.

Bãieþii de la sala de forþã erau în maºinuþã ºi înfulecau cu entuziasm sandviºuri lungi de aproape un metru. Carla stãtea pe treptele din faþa clãdirii ºi vorbea cu o pãpuºã din cârpe. A ridicat ochii ºi nestemata roºie a ochiului i-a sclipit spre mine – pentru o clipã, mi-a pãrut la fel de orbitoare ca soarele privit la amiazã. Dupã aceea ºi-a îndreptat ochii spre cer.

— Þie de ce anume þi-e fricã? m-a întrebat.

M-am rezemat de cadrul portierei ºi n-am scos o vorbã. O palã de vânt a suflat în lungul strãzii, fãcând ghemotoacele de hârtie sã danseze pe trotuar.

— Mie îmi este fricã de vaci, a continuat ea. Iar Millie –a ridicat pãpuºa de cârpã – se teme de… ã-ã-ã… ã-ã-ã… ºtii chestia aia unde, dacã iei toþi banii pe care oamenii îi cheltuiesc ºi felul în care se uitã unii la alþii în ziua aia ºi-i bagi în cum va fi vremea ºi dup-aia poþi sã cânþi la pisici ºi la altele? De aia se teme ea.

Mi-am ºters ochii cu mâneca.

— Tu poþi vedea viitorul, Carla?

Ea a chicotit, dupã care a redevenit serioasã.

— Voi vã-nºelaþi rãu în privinþa asta. E doar un joc inventat de voi. Nu existã nici un viitor.

— Þie-þi place cã eºti Amplificatã? am întrebat-o.

— Mie-mi place, dar lui Millie nu-i place. Pe ea o sperie, da’ ea-i proastã. Millie vrea sã fim ca oamenii ºi copacii ºi sã nu trebuiascã sã-ndreptãm lucrurile mereu. Dar atunci nu ne-am mai putea juca balºoi-gemeinschaft-epistemã-mekhashvei-ibura.

— Am înþeles.

— Max o sã iasã cu Abby la patru mii cinci sute ºaizeci ºi douã de milisecunde dupã ce o sã termin eu de vorbit ºi coeziunea proiectatã a grupului va creºte cu treizeci ºi ºase la sutã dacã nu vã certaþi acum aºa cã trebuie sã plecaþi cu maºinuþa iar eu o sã le ofer o plimbare ºi mi-ar plãcea sã locuiesc cu voi dar ºtiu cã vã bag în sperieþi dar nu-i nimic ºi pot veni în vizitã de ziua lui Max?

— Da, i-am rãspuns. Poþi veni în vizitã ºi la aniversarea mea.

— Serios? Pot veni? A sãrit în sus ºi m-a strâns în braþe, cuprinzându-mi talia ºi apãsându-ºi obrazul de pieptul meu. Pfiu, nici n-am ºtiut c-o sã spui asta!

S-a îndepãrtat de mine ºi mi-a zâmbit, apoi a fãcut semn cãtre maºinuþã.

— Bine, acum, pleacã repede! Pa!

Am urcat în maºinã ºi am pornit motorul. Carla mi-a fãcut semn cu mâna, ba chiar a ridicat braþul lui Millie ºi l-a fluturat în direcþia mea. Uºa din spatele ei s-a deschis, am vãzut pantoful lui Max ºi am pornit.
Dupã ce am ajuns la câteva sute de metri de Carla, ecranul a revenit la viaþã ºi cercelul meu a început sã bâzâie nebuneºte. I-am acceptat sã-mi facã legãtura cu Travis.

— Abby n-a pãþit nimic, i-am zis. E cu Max. Vor veni acasã.

— Cool, a fãcut el. Uff! Ce uºurare!

— Mda.

— Tommy ºi Shiri mi-au trimis un film cu casa. Aratã superb. ªi þie-þi place?

— Da, la nebunie.

Ajunsesem deja pe I-90. Dincolo de turlele ºi tramvaiele aeriene din Billings am vãzut suburbiile ca de bâlci întinzându-se în faþa mea: mori, castele, corãbii, domuri, pãduri de basm.

— Cool, fiindcã cred c-au semnat niºte documente sau altceva.

— Poftim? Travis, trebuie sã ne punem toþi de acord!

În timp ce am spus asta, mi-am dat seama cã Abby era singura care nu vãzuse casa aceea. Am strâns mai tare volanul între degete ºi am izbucnit în plâns.

— Ce-i? Ce-i? l-am auzit pe Travis.

— Travis! am scâncit. Abby vrea sã porneascã ceasul!

— ªtiu, a mormãit el.

— Cum? ªtiai?

— Mi-a zis azi dimineaþã.

— ªi de ce n-ai spus nimic?

— Mi-a cerut sã-i promit.

— Travis!

— Speram c-o vei convinge tu sã renunþe.

Am ales ieºirea spre Tãrâmul Piraþilor, trecând cu vitezã printr-un tunel din plastic oranj, ornamentat cu schelete animate ieºind din dulapuri.

— N-o poþi face pe Abby sã se rãzgândeascã.

— Dar trebuie s-o convingem, Suze, trebuie! Haide, nu se poate sã ne-ndepãrtãm unii de alþii chiar aºa. Katrina ºi Ogbu…
Începuse iarãºi sã chiþãie ascuþit ca un ºoarece prins în cursã ºi, brusc, m-a cuprins greaþa.

— Þine-þi gura ºi nu te mai vãicãri! am strigat la el. Ori se rãzgândeºte, ori nu, dar e clar cã n-o va face, aºa cã va trebui sã te ocupi de asta.

Travis a rãmas mut. I-am comunicat cercelului sã întrerupã legãtura ºi sã blocheze toate apelurile.

Am oprit în dreptul galionului ºi am coborât. În torpedo am gãsit o batistã cu care mi-am ºters faþa cu atenþie. Costumul meu, ca un articol de calitate deosebitã ce era, înghiþise ºi digerase deja toþi mucii care îi revãrsasem pe el – pesemne cã proteinele aveau sã-i facã bine. Mi-am verificat faþa într-o oglindã; nu voiam ca Doamna Agent Imobiliar sã mã vadã cu faþa buhãitã de plâns. Din câte îi ºtiam pe Shiri ºi Tommy, pesemne cã se aflau încã înãuntru ºi descoperiserã vreun ring pentru patine cu rotile sau vreo încãpere pentru rodeo.

Furgoneta demodatã – o maºinã cu adevãrat clasicã, poate chiar funcþionând pe benzinã – a Doamnei Agent Imobiliar era parcatã lângã casã. M-am apropiat de ea. Portiera glisantã lateralã era deschisã. M-am uitat înãuntru.
Înãuntru, citind o carte, se afla un Nouar. Era o fatã echipatã de sus pânã jos în Puºtisme: codiþe scurte, tricou cu barete imprimat cu un cãluþ, ºosete cu motocei în culori foarte vii. Împreunã cu costumul în stil Mãmicã al Doamnei, era perfect logic, chiar dacã deformat. Jocul acesta de-a „Hai sã ne prefacem“ mi se pare din cale afarã de deprimant ºi jalnic, dar fiecare cu ciudãþeniile lui.

— Salut, am rostit.

Ea a ridicat privirea.

— Ã-ã-ã… salut.

— Locuieºti prin apropiere?

A strâmbat uºor din nas.

— Mamei nu-i… ã-ã-ã… place sã vorbesc despre asta cu strãinii.
Am dat ochii peste cap.

— Ce-ar fi sã nu mai joci rolul de fetiþã cuminte? Am pus o întrebare simplã.

Fetiþa m-a fulgerat cu privirea.

— N-ar trebui sã faci atâtea supoziþii despre oameni, a zis ea ºi a ridicat ostentativ cartea în dreptul ochilor.

Am auzit þãcãnitul pantofilor Doamnei pe alee. Am simþit o mâncãrime în creºtetul capului. Unele lucruri nu erau tocmai curate în povestea asta.

— Ah, salut! a zis Doamna cu un aer vesel, chiar dacã stângaci. Vãd cã ai cunoscut-o pe fiica mea.

— Este realmente fiica ta, sau voi douã nu mai puteþi ieºi din rolurile astea?

Doamna ºi-a încruciºat braþele peste piept ºi m-a fixat cu ochii ei verzi.

— Corintha a contractat sindromul de inhibiþie a dezvoltãrii sistemului de comunicare când avea doi ani. A început tratamentul în urmã cu ºapte ani.

Mi-am dat seama cã rãmãsesem cu gura cãscatã.

— Este un Doiar care a pornit ceasul? A trãit douãzeci ºi cinci de ani ca un copil de doi ani neamplificat?

Doamna s-a aplecat pe lângã mine spre interiorul furgonetei.

— Scumpo, te simþi bine acolo?

— Grozav, a rãspuns Corintha dindãrãtul cãrþii. Cu excepþia ocazionalilor ignoranþi care-ºi dau cu presupusul.

— Corintha, nu fi obraznicã, te rog, i-a spus Doamna.

— Scuze, a zis copila.

Doamna s-a întors cãtre mine. Cred cã aveam ochii cât cepele. Ea a pufnit în râs.

— Sã ºtii cã þi-am vizionat documentarele.

— Serios?

— Da. S-a rezemat de furgonetã. Tehnic vorbind, sunt bine fãcute ºi eu consider cã o mare parte din ceea ce ai realizat este foarte convingãtor. Cel cu metrajele alburii… m-a fãcut sã înþeleg realmente cum este viaþa pentru copiii cablaþi în Internet.

O modalitate greºitã ºi anapoda de a exprima situaþia, dar m-am mulþumit sã spun:

— Ã-ã-ã… mulþumesc.

— Pe de altã parte, cred cã eºti foarte nedreaptã faþã de cei dintre noi care nu ºi-au Amplificat copiii. Cine-þi vede filmele îºi închipuie cã toþi pãrinþii care n-au apelat la Amplificare au cedat înaintea stãrii de Epuizare Parentalã ºi ºi-au trimis copiii la grãdiniþele-internat guvernamentale, vizitându-i doar de Crãciun. Ori cã au dus o existenþã barbarã, incestuoasã ºi plinã de abuzuri. A aruncat o privire spre fiica ei. De când s-a nãscut, Corintha mi-a bucurat existenþa în fiecare zi…

— Haide, zãu, mamã, a fãcut fetiþa dinapoia cãrþii.

— …dar n-am vrut sã-i împiedic în nici un fel dezvoltarea. Am socotit cã nu Amplificarea era soluþia. Cel puþin pentru ea.

— ªi ai considerat cã ai dreptul sã decizi, am zis eu.

— Întocmai, a spus ea ºi a întãrit cu o miºcare viguroasã din cap. Am socotit cã aveam obligaþia de a decide.

Suze cea pe care o cunosc toþi ar fi dat un rãspuns foarte tãios la asta. Dar nu ºi acum. Am urmãrit-o pe Corintha trãgând cu ochiul din spatele cãrþii.

O vreme, între noi a domnit tãcerea. Corintha a revenit la lecturã.

— Prietenii mei mai sunt înãuntru? am întrebat.

— Da, mi-a rãspuns Doamna. Vor sã cumpere casa. Cred cã-i foarte potrivitã pentru ºase persoane ºi…

— Cinci, am zis cu glas rãguºit. Cred cã vom fi doar cinci.

— Aha, a spus Doamna fãrã sã trãdeze vreo emoþie. Îmi… pare rãu sã aflu asta.

Corintha ºi-a lãsat cartea deoparte.

— Ce s-a întâmplat?

Eu ºi Doamna am privit-o.

— ªi asta-i o întrebare obraznicã? s-a mirat ea.

— Este cam indiscretã, scumpo, a spus Doamna.

— Ã-ã-ã…, am început eu ºi m-am uitat apoi la Corintha. Cineva dintre noi vrea… vrea sã porneascã ceasul. Sã reînceapã procesul convenþional de îmbãtrânire biologicã.

— ªi? a întrebat Corintha.

— Scumpo, a zis Doamna. Uneori, dacã oamenii… suferã schimbãri, nu vor sã mai trãiascã împreunã.

— Asta-i o prostie, a spus Corintha. Dacã nici mãcar nu v-aþi certat… Dacã nu-i decât dorinþa cuiva de a creºte… Eu nu voi renunþa niciodatã la prietenii mei pentru aºa ceva.

— Corintha!

— De ce n-o laºi sã vorbeascã? Eu încerc sã-þi respect ideile arhaice legate de relaþia pãrinte-copil, dar vãd cã nu m-ajuþi defel.

Doamna ºi-a dres glasul.

— Îmi cer scuze, a spus ea dupã o clipã de tãcere.

Am aruncat o privire cãtre catargul principal ºi tunurile galionului nostru. Cãtre peluza elegantã. Locul avea de toate. Trambuline ºi piscine, frânghii în care sã te legeni ºi tot soiul de jocuri. Îmi puteam imagina ce petreceri aniversare aveam sã þinem acolo, cu cântece, torturi, cadouri ºi jocuri, cu toþi invitaþii udându-se, cu arme cu spumã ºi animale artificiale, din diverse specii nebuneºti. Puteam angaja clovni ºi acrobaþi, actori-povestitori ºi magicieni. Noaptea puteam dormi în hamacuri pe punþi sau înveliþi în pãturi pe peluzã, sub stele, sau toþi grãmadã, în spaþiul foarte generos de la pupa.

Dar nu reuºeam s-o vãd pe Abby acolo. Nu puteam sã vãd o Abby care creºtea în înãlþime, cãreia îi înmugureau sânii, care dorea sã facã sex cu maimuþe uriaºe, masculi sau femele, sau ºi cu unii ºi cu alþii. Care sã doreascã intimitate, sã vrea sã-ºi aducã alþi prieteni al cãror ceas pornise, pentru a ºuºoti ºi hohoti cu ei despre menstruaþie sau despre ritualuri de împerechere. Abby cu un partener. Abby cu copii.

— În apropiere de Rimrock Road, a rostit încet Doamna, existã un conac vechi. Nu-i chiar la fel de luxos sau de… tematic ca acesta, dar clãdirea principalã a fost dotatã pentru grupuri preocupate în principal de destindere. Are de asemenea douã anexe exterioare care permit un anumit grad de intimitate ºi… stiluri diferite de viaþã.

M-am ridicat în picioare. Mi-am scuturat pantalonii. Apoi mi-am vârât mâinile în buzunare.

— Vreau sã-l vedem ºi pe acela, am spus.

pentru Jeff ºi Terri

Traducerea: Gabriel Stoian